Calea de la rană la Hrană

Îmi amintesc de diminețile reci, în care singurătatea mă golea de pofte, zâmbete și răsărituri.

Mă trezeam fiindcă aveam nevoi și imperative. Eram victima care se învârtea în propria cursă programată de credințe limitative impuse de-afară. Încercam să încerc și mă blocam în același cerc.

Eram separată de lume pentru că plecasem din suflet de mult ca să îmi trăiesc corpul și mintea. Eram de fapt separată de mine.

Mă simțeam vinovată pentru că nu reușeam să mulțumesc pe toată lumea, să le fiu pe plac ori să am succes.

Mă simțeam respinsă, de parcă le era de prisos cine eram. Iar eu încercam să îi îmbrățișez oferindu-le energia, emoția și gândul meu.

Îmi era rușine de lume pentru că mă făcea să mă simt insuficientă, nepotrivită, imperfectă. Și-atunci, îmi puneam tot felul de măști, mă prefăceam drept altcineva, iar asta mă rusina și mai mult.

Îmi negam abilități, calități și capacități. Îmi negam, practic, valoarea. Cu cât nu puteam stabili granițe sănătoase cu ceilalți, neavând putința să zic "nu", cu atât mai mult mă negam pe mine.

Frustrarea mă închidea parcă în peștera singurătății, făcându-mă atât de nevaloroasă, de mică, urâtă și proastă, încât îmi construisem singură pietre în jurul meu.

Diminețile acelea rănite (percepute astfel prin propriile mele răni), mă conformau cu același clișeu social, în care toți își purtau frica de viață în suflet, alergând nebuni în propria minte, în propria cursă de șoareci.

Tu ai trăit asta vreodată?! Încă o trăiești?! Încă te trezești singur și gol înăuntru, din frică?! Încă te învârți aiurea prin viață?! Atunci rândurile acestea vor face sens (și) pentru tine.

Într-o zi, m-am trezit că mi-e poftă de mine. Mi-era sete și foame de mine. Un dor nebun de culoare, de lumină și de viață mi-a țâșnit dinăuntru.

Și mi-am auzit sufletul!

Ani de zile am povestit cu sufletul meu. Am plâns și am râs. Ne-am eliberat de vechi și ne-am înnoit. Continuăm să o facem. Rând pe rând am răsărit lumini în întunericul meu, am răsărit iubire peste fricile mele.

Treptat rănile s-au vindecat, fiind integrate, acceptate ca daruri de la Viață. Pas cu pas, au devenit din ce în ce mai puține. Le-am cumulat într-o singură rană a Uitării de sine. Prin amintirea lui cine sunt eu cu adevărat, rana a devenit Hrana.

Și m-am hrănit cu dimineți de lumină și iubire.

Pe măsură ce mă hrăneam, m-am trezit deodată că Iubirea mă hrănește de la Sine. Că trăiam dimineți în care micul dejun mă aștepta fierbinte să degust iubirea de mine de semeni și de Viață, pe care o merit!

Azi, aici și acum, Viața mă servește!

Azi, aici și acum, Iubirea mă hrănește!

Mi-am dat voie să parcurg Calea aceasta. Nu a fost ușor! A durat ani! Dar a meritat cu vârf și îndesat! Îndrăznește și tu! Pășește de la rană la Hrană pe propria-ți Cale. Și eu și tu merităm tot ce e mai bun de la Viață!

Îți doresc POFTĂ bună în fața acestui măreț dejun suedez al Vieții, care e aici, acum, prezent DOAR să te servească!

Alege! Permite! Fii!