M-am schimbat ca să mă vindec!

Am fost bolnavă, ca tot omu'. Am fost bolnavă în fel și chip. Am trăit boli ale corpului, ale minții și ale emoțiilor mele. Le-am numit în multe alte feluri: dezechilibre, dizarmonii, uitare, frică, furie, trădare, sărăcie, singurătate, durere, suferință, insuficiență.

Adesea, am folosit "anestezii" ca să nu mai simt. Am ignorat cât am putut de mult. Am fugit de suferință, suferind mai mult. M-am prefăcut că sunt altcineva, de teama de a fi nimeni. M-am uitat și mai mult. Însă, tot ce apărea în viața mea, îmi aducea aminte cât de bolnavă sunt.

Când durerea m-a trântit la pământul supraviețuirii, nu mi-a rămas decât să mă mai ridic încă o dată.

Și-aici a început vindecarea! Eram cine îmi spuseseră alții că e nevoie sau trebuie să fiu. Și ca să redevin eu însămi, am ales să fiu cine merit să fiu pentru a trăi vindecată, viața pe care merit să o trăiesc. Și-am luat-o de la capăt.

Mi-am revizuit credințe, programe, valori și principii. Am putut să văd treptat ce mă îmbolnăvise. Știam cumva că doctorul sau terapeutul îmi pot da informații despre vindecare din perspectiva propriilor lor credințe, cunoașteri ori experiențe. Simțeam cumva, că de vindecat cu adevărat, mă pot vindeca doar eu.

Și-atunci, vindecarea mea stătea în schimbarea mea. Avea să dureze. Avea să îmi solicite implicarea și perseverența responsabilității de sine. Avea să îndepărteze de mine prieteni, familie și colegi. Avea să mă pună în fața unor alegeri de care îmi era atât de frică, dar în urma cărora am căpătat atâta curaj. Avea să mă poarte prin singurătate, prin trădări, rezistențe și învinovățiri, astfel încât eu să nu mă mai însingurez prin separare de mine, să nu îmi mai neg valoarea, să nu mă mai trădez, să nu mă mai învinovățesc.

Și am început să mă schimb. Mi-am luat pe rând reprimările, negările, rușinile, respingerile, vinovățiile și separările. Mi-am luat pe rând conceptele, credințele, principiile și valorile.

Le-am evaluat de la 0.

Am privit din spațiul Adevărului meu care îmi aducea acea pace, în virtutea căreia nu mă mai luptam cu nimeni (nici măcar cu mine) pentru dreptate.

Le-am evaluat dintr-o perspectivă 9.

Observând efectele - tot cee ce era viața mea, am pășit cu picioarele goale, smerită, răbdătoare și blândă, spre cauzele profunde care le generase.

Ca-ntr-un joc de copii, nenumăratele cauze deveneau treptat, pe măsură ce înaintam în proces, din ce în ce mai puține, și mai profunde, până când s-au redus la UNA - nu mă iubeam.

Aici, am zăcut de-a dreptul, uimită de noutatea dihotomică a iubirii de sine. Parcă m-aud "Cum adică să mă iubesc pe mine?" Nu pricepeam conceptul în niciun fel. Nu mă învățase nimeni.

Era ceva ce-mi pica în moalele capului dintr-un cer al cărui albastru nu-l văzusem niciodată.

Inocența mea m-a smerit și mai mult. Și într-o clipă a țâșnit o compasiune profundă de mine, așa cum nu simțisem niciodată.

Din momentul acela, m-am mutat cu mine, în sufletul meu. M-am luat de mână și am ieșit afară să îmi arăt lumea cu alți ochi. Mi-am luat vacanță și am petrecut cu mine. M-am scos la plimbare în natură și mi-am făcut poftă să mă aflu, să mă cunosc.

Am început ușor să vorbesc cu mine. La început am fost stângace, însă pe măsură ce mă "jucam" de-a eu, totul a devenit natural, uns, asemeni unei curgeri nestăvilite de granițe.

M-am întrebat: "Cine crezi că ești? Cine iubești să fii?" și mi-am răspuns, continuând mai apoi perlele de întrebări și răspunsuri: "Ce te face fericită? Ce te împlinește? Care e mediul potrivit ție? Cum sunt oamenii pe care îi meriți? Ce e important pentru tine? Cum te răsfeți? Cum vrei să fii iubită? Ce înseamnă confort pentru tine? Ce iubești să faci, ca să fii prosperă? Cum meriți să fii tratată, respectată, mângâiată?

Cu timpul, relația cu mine s-a adâncit într-atât, încât cel mai mult timp îl petreceam cu mine, în sufletul meu. Luam decizii împreună, învățam încrederea și răbdarea, învățam să spunem nu, ne relaxam cu pasiuni și plăceri care serveau evoluției noastre.

Fără să ne dăm seama, eu și cu mine, eram într-o relație armonioasă, în interiorul căreia, permanent învățam echilibrul.

Atât de implicată eram, încât nici nu mi-am dat seama când m-am vindecat. Atât de dăruită îmi eram mie, încât nu am realizat când dispăruseră bolile și câte daruri minunate îmi oferiseră ele.

Și azi, continui să mă vindec schimbându-mă de la o zi la alta.

Am realizat de-a lungul acestei căi de autovindecare prin conștientizare, că există trepte ale propriei mele evoluții, către paliere mult mai înalte ale lui cine sunt eu cu adevărat.

Am realizat, că fiecare palier, implică o continuă transformare, o nemarginită vindecare.

Schimbările m-au vindecat pe mine, iar eu mi-am schimbat viața. Viața mea la rândul ei, i-a schimbat (și continuă să o facă) pe ceilalți, care aleg (sau nu) să se vindece.

Nu cred că vindecarea vine dinafară. Ea este rezultatul unei intenții conștiente din partea celui bolnav. Când "bolnavul" vrea vindecare, în fața lui, apar oameni și situații care îi servesc vindecarea.

Azi, și eu sunt un astfel de om.

Sunt un povestitor pe Cale, punându-ți la dispoziție informații și perspective adunate din propria mea experiență.

Nu te vindec. Nu vindec pe nimeni, decât pe mine însămi.

Însă îți dăruiesc din toată puterea iubirii mele, povesti și oglindiri din propriul meu proces de schimbare, de vindecare.

Azi, nu îți promit că o să te vindeci.

Dar azi, eu, prin cine și ce sunt, prin cine și ce fac, prin cine și ce am, îți fac poftă de schimbare, îți fac poftă de vindecare, îți fac poftă de O Viață 9!

Iubește-te!

Schimbă-te! Vindecă-te!

Iubește-te!

#ClaudiaEscu

#ESCUtherapy

Previous
Previous

Privește-i pe oameni în ... suflet!